Image default
EXCLUSIV

În traversare

Pentru mine la fel de dragi, chiar și în vremuri ca acestea, sper că dumneavoastră încă preocupați de educație, chiar dacă școlile s-au închis.

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, exact atunci când avem acces mai puțin la ceva, atunci ni-l dorim mai mult. Deci, în ordinea unui raționament firesc, acum când COVID 19 a închis școlile ar trebui să fie lumea mai dornică de educație… Cel puțin în cazul lui fiu-miu, lucrurile așa păreau că stau. A venit zilele trecute în camera mea și mi-a zis: „Mama, vrei să-ți zic o nezisă? Vreau la școalăăăăăă”.

Acum e drept că deși vrea la școală, nu se înghesuie nici la a goli rafturile bibliotecii din casă, nici la a face risipă în foile vreunui caiet studențesc dictando sau cu pătrățele. Și-atunci trag concluzia că vrea la școală… pentru că-i lipsește socializarea offline. În sfârșit s-a săturat de butonat tastele telefonului sau ale laptopului, iar video call-urile l-au adus și ele la stare de saturație.

Îl înțeleg perfect, căci este chiar la vârsta la care prietenii sunt mare parte din existența lui. Și uite că, într-o anumită formă, i-a fost răpită de un virus microscopic, care se dovedește mai puternic decât nerăbdarea adolescenței, decât răbdarea maturității, decât energia copilăriei. Și fiecăruia ne-a fost răpit câte CEVA. Cel mai important însă acum este că, încă, nu ne-a răpit pe CINEVA.

Așa că, oricâtă jale e în tânguirea „Vreau să mă întâlnesc cu prietenii!” (traducerea exactă a lui „Vreau la școală!”) mergem mai departe stând în casă. Căutând surogate ale activităților împreună cu prietenii. Cel mai bine funcționează vizionatul filmelor spre seară, împreună. La alegerea lui, de cele mai multe ori. Și-n felul ăsta pot să-i cunosc mai bine preferințele de adolescent în continuă schimbare, felul la care se raportează la ceea ce vede într-un film, să căutăm soluții la crizele de pe ecran.

Uite așa, trecem pas cu pas de criza din viața reală. Și cel mai tare mă bucur că deși e la vârsta lui „Nu!” hotărât, când vine vorba de cerințele adulților, cerința de a sta în casă a înțeles-o din prima zi.

Mi-s tare dragi adolescenții care știu să pășească pe mare, care deși mai cad uneori, știu cum să se ridice sprijinindu-se unii de alții sau de o rază de soare, cum spunea frumos poetul. Astăzi mi-e și mai drag adolescentul meu, pentru că a înțeles să pășească alături de mine… în lipsa găștii. Și pentru că mă lasă să mă sprijin de el și el se sprijină de mine. Și știm amândoi că după ce vom fi terminat de traversat marea, ne vom găsi cu toții, eu și el, prietenii mei și prietenii lui, mai puternici.

prof. Adriana Nichitean

ARTICOLE ASEMANĂTOARE

Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor Accept Nu accept

Politica de confidentialitate