Image default
EXCLUSIV

Comunicare lămuritoare

Mă gândeam, zilele trecute, la cât de mult ne place uneori să complicăm lucrurile. Să le întoarcem pe toate părțile, să le analizăm, să vedem nevăzute și mai ales să auzim nerostite.

Veți fi fiind vreo câțiva printre dumneavoastră perfecți, pentru că auziți și vedeți exact ceea ce trebuie… Dar celorlalți, care nu ne putem numi perfecți, cu siguranță ni se întâmplă uneori să dăm fără să ne propunem, interpretări greșite unor lucruri spuse sau făcute de ceilalți. Și asta poate tocmai din cauză că ne străduim prea mult să înțelegem mai bine. Analizăm prea mult, ne raportăm prea mult la experiențele trecute și nu alegem calea simplă de a-l întreba pe celălalt ce a vrut să spună mai exact.

Goethe spunea că „Nimeni nu ar mai vorbi mult în societate, dacă ar ști cât de des i-a înțeles greșit pe ceilalți.” Chiar așa… am fi o lume de tăcuți, dacă am ști. Dar în realitate lumea e chiar foarte gălăgioasă în jur. Vorbește, gesticulează și doar uneori mai și ascultă, sperând să înțeleagă. Culmea e că adesea, deși suntem conștienți că s-ar putea să fi înțeles greșit un mesaj, nici nu cerem lămuriri. Din diverse motive. Cel mai des pentru că avem impresia că recunoașterea neînțelegerii ne coboară puțin pe scară. Și, uite așa, comunicarea e doar spunere de vorbe goale. Și de aici conflictele. Căci repet o convingere de a mea: în lumea oamenilor, indiferent dacă privești la microscop sau panoramic, toate conflictele vin din comunicarea defectuoasă.

Cam multă vorbă despre comunicare, așa-i? Să vă spun însă de unde mi se trage. În urmă cu câțiva ani, tot prin ianuarie, îmi învățam elevii un cântec pe versuri scrise de Eminescu: „Pe lângă plopii fără soț”. Un prichindel m-a întrebat de ce „plopii fără soț?!” Chiar așa, m-am întrebat în gând. De ce oare „plopii fără soț?” A fost necesar un răspuns de dat proaspătului învățăcel. Grabnic și suficient de clar pentru a-l mulțumi. Analiză fulgerătoare, comparație cu experiențe anterioare, încadrare în context și formulare de răspuns: „Plopii fără soț, adică… fără pereche de frumoși… probabil. Plopi ce nu ar putea fi comparați cu alții, tocmai pentru că erau pe strada ce îi trezea lui Eminescu atât de multe amintiri”. Am spus „probabil”, pentru că, după cei câțiva ani de existență adunați, știu că aproape nimic nu este sigur și-mi las portițe de scăpare. Mai ales când e vorba de oameni, nemaivorbind de poeți și poezie.

Deci… m-am grăbit să analizez, compar, încadrez cele spuse de altcineva și să dau impresia că am înțeles exact mesajul. S-a dovedit însă că înțelegerea mea nu a fost conformă cu realitatea. Pentru că am cerut lămuriri cuiva, cu mai multă știință decât mine în biografia lui Eminescu, și am aflat că plopii erau „fără soț” nu datorită frumuseții nepereche, ci pentru că fuseseră plantați în număr impar (fără soț) pe strada unde locuia verișoara lui Caragiale, cea de dragul căreia a scris celebra poezie. Cu mult, mult mai simplu, lumesc și profan decât mi-aș fi putut imagina. Am făcut a doua zi rectificarea la clasă, exemplu pentru cei mici că e important să căutăm înțelegerea corectă a celor afirmate de alții și-n cazul în care greșim, să o recunoaștem.

Concluzie simplă! Măcar uneori ar fi bine să ne întrebăm dacă îi înțelegem corect pe ceilalți și abia apoi să vorbim.

prof. Adriana Nichitean

ARTICOLE ASEMANĂTOARE

Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor Accept Nu accept

Politica de confidentialitate